Un pas..?

Un pas. Atât deocamdată. Apoi privirea începu să caute un sprijin în apropiere. Ceva ce ar trebui să poată să dea impresia de stabilitate. Dar ochii obosiți și roșii de nesomn nu reușesc să pătrundă prin ceața densă din jur. Poteca e prea îngustă printre ochiurile de mlaștină, lipsite de viață. Cu toate acestea la capătul drumului e câmpia făgăduinței spre care înaintează mintea. De s-ar ivi zorii mai repede poate s-ar risipi și ceața și atunci toate ar prinde formă, dar așa prin bâjbâieli continue un pas pare o mare realizare. Încet, încet ceața se lasă și pe suflet și cuprinde ultima licărire de speranță. Mintea se lasă pradă disperării și nu mai știi dacă ai mai făcut un pas sau era doar o părere. Dacă pasul e în față sau în spate. Nu e nimeni în jur dar auzi voci ce te îndeamnă să mergi, iar altele te cheamă înapoi. Și te oprești cu brațele căzând pe lângă corp fără vlagă, privești în gol și aștepți. Oare ce? Sfârșitul sau începutul.